Mă enerva și încă mă enervează foarte tare felul în care ne creștem copiii, cum îi dresăm, metoda dresajului efectiv. Ia zăhărelu' dacă faci bine, ia nuielușa (sau alte pedepse) dacă nu faci bine.

Mă enerva că lucrurile stăteau așa, că așa se face, că așa se cresc copiii, că fetele trebuie să fie într-un fel, că băieții trebuie să fie în alt fel. Vedem doar în jurul nostru că nu este în regulă nici să fii prea permisiv, nici să fii prea autoritar.

Cine zice că așa trebuie să fie, mai ales când vezi atâta violență, abuzuri, agresivitate (chiar și pasivă)?

Mi se rupe inima când văd cum se rup relațiile dintre părinți și copii, când văd între ei jocuri de putere și de manipulare din care nimeni nu câștigă, dimpotrivă suferă ambele părți (victoria este o iluzie).

Fiind în dizarmonie cu mine, am ajuns la depresie - sentimentele de tristețe, de nefericire, de vinovăție, de iritabilitate sau de frustrare, indecizia, fixația asupra unor eșecuri din trecut etc. erau la mine ca la ele acasă.

Și într-o zi, cu intervenție de SUS, dar asta este o altă poveste, am spus STOP.

Hai să vedem, ce fac alți oameni care reușesc și cum gândesc ei?

Cum descopăr la ce sunt eu bună?

Ce las în urma mea?

Mă enerva credința aia cum că ești dator pe acest pământ să faci o casă, să plantezi un pom și să faci un copil.

Chiar așa?

Asta este tot ce poți face ca om și gata?

Păi Dumnezeu a pus „talanții” (talentele) în fiecare dintre noi, oare de ce?

Am început să studiez despre blocaje, credințe limitative, traume și așa am descoperit analiza tranzacțională, o abordare psihoterapeutică care m-a ajutat să înțeleg mai profund dinamica comportamentelor și să dezvolt un set de instrumente pentru transformare. Am învățat să recunosc și să eliberez credințele limitative, să navighez cu încredere prin haosul emoțiilor și să-mi construiesc o relație mai sănătoasă cu mine însămi.

A fost și depresia aia bună la ceva, bine că m-am trezit înainte să facă ravagii în viața mea, dar mai ales în viața fiicei mele.

Dăm mai departe „blestemul”, deci trebuie să avem mare grijă, cu precădere, grijă emoțională față de copiii noștri.

Copiii ne copiază, copiii înregistrează tot în primii ani din viață, copiii nu au puterea să filtreze, să analizeze, deci preiau ca adevăr absolut ce li se spune, ce li se face în primii ani.

De aceea vreau să ajut copiii, să știe și ei că pot ajunge la succes dacă cred în ei și dacă cineva crede în ei…

De aceea vreau să ajut părinții să-și dea seama că pot să schimbe multe la ei, în ce fac, în ce spun și, implicit, se schimbă și la copii. Am văzut asta în propria familie.

Eu cred în mijloacele moderne de creștere a copiilor, am folosit mare parte dintre ele și văd în fiica mea, devenită adult, ceea ce am făcut bine și ceea ce ar fi trebuit să facem diferit.

Cred în metodele psihoterapeutice de Analiză Tranzacțională, cu precădere în modelul stărilor personalității PAC (Părinte-Adult-Copil), în scenariul de viață, triunghiul dramatic (eșecului).

Știu că te pot ajuta ca părinte, acum știi și tu asta. :)

Ar fi o adevărată tragedie să pierzi relația cu copilul tău când acesta va crește.

Ar fi dramatic ca al tău copil să ajungă în punctul în care să se confrunte cu dependențe majore, relații toxice/abuzive, chiar tulburări mintale.

Acum se poate să prevenim astfel de lucruri, prin CUNOAȘTERE, prin A LUCRA cu noi înșine.